„Mi-a fost teamă că nu o să pot.
Mi-a fost teamă că sunt prea fragilă, prea sfărâmicioasă pe dinăuntru, că mă voi rupe la prima adiere mai dură. Am crezut că, dacă viața m-ar încerca, cu adevărat, o să cedez. O să cad. Și n-o să mai știu cum să mă ridic.
Pentru mult timp, am trăit cu impresia că puterea aparține altora — celor cu vocea fermă, pasul hotărât, inima îmbrăcată în armuri. Eu nu eram așa. Eu simțeam prea mult. Mă frângeam ușor. Plângeam în tăcere. Și îmi ascundeam slăbiciunile ca pe un păcat.
Până când n-am mai avut de ales.
Până când viața m-a așezat în genunchi, cu tot ce aveam mai drag în pericol, și a spus: acum e rândul tău. N-a întrebat dacă pot. N-a cerut voie. Doar a tras cortina peste tot ce era familiar și a început un alt fel de scenă — mai crudă, mai reală, mai grea.
Și-atunci am descoperit ceva ce niciodată nu bănuisem despre mine: că pot.
Că pot să înghit frică și să merg mai departe. Că pot să tremur și totuși să acționez. Că pot să plâng în tăcere și în același timp, să țin în spate lumea celor pe care îi iubesc. Că pot să fiu fragilă și totuși imposibil de doborât.
Am învățat că puterea nu e opusul fragilității.
Este dansul dintre ele.
Că uneori, exact femeia care crede că nu mai poate
e cea care duce totul.
Că în mine nu e o stâncă. E o rădăcină. Una care se întinde adânc, invizibil, dar ține în picioare tot ce pare că se clatină.
Acum știu.
Pot duce pe umeri întreaga lume — nu pentru că nu mă doare, nu pentru că nu mi-e frică, ci pentru că mi-am demonstrat, în cele mai tăcute momente, că sunt acolo pentru mine. Că mă pot ține, când totul se destramă.
Și ăsta e un adevăr pe care nimeni nu mi-l mai poate lua.








